Cea mai dragă pagină întâi Reviewed by Momizat on . Luni, 16 iulie 2007. "Evenimentul zilei" anunţa o sosire istorică După ani de aşteptare şi capitole de aderare încheiate pe genunchi, România a intrat în Uniune Luni, 16 iulie 2007. "Evenimentul zilei" anunţa o sosire istorică După ani de aşteptare şi capitole de aderare încheiate pe genunchi, România a intrat în Uniune Rating: 0
You Are Here: Home » Home » Cea mai dragă pagină întâi

Cea mai dragă pagină întâi

Luni, 16 iulie 2007. “Evenimentul zilei” anunţa o sosire istorică

După ani de aşteptare şi capitole de aderare încheiate pe genunchi, România a intrat în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, ca vărul de la barieră care se descalţă timid în hol şi calcă pe gresie cu şosetele cârpite.

Adevărata aderare a României a survenit însă şapte luni şi jumătate mai târziu, într-o marţi, pe 17 iulie 2007. Atunci, într-un Bucureşti lichefiat de caniculă, 45.000 de oameni însetaţi au văzut concert uriaş. The Rolling Stones – trupa care începuse să sucească minţile adolescentelor britanice în 1962, pe vremea când la noi se încheia cu “succes” colectivizarea – ne-a făcut să ne simţim ca “Alice în Ţara Minunilor”. Probabil că descinderea lui Sir Mick Jagger pe fostul “Stadion Naţional” a însemnat, de fapt, revenirea României pe orbita socială, economică şi culturală a Europei civilizate, de care ne despărţise un alt concert, impresariat de Iosif  Vissarionovici Stalin şi asezonat cu solouri de Kalaşnikov.

Bucharest, are you ready?

Marţi, 17 iulie 2007. “Stadionul Naţional” era luat cu asalt de 45.000 de oameni / Foto: Răzvan Vălcăneanţu

În 2007, 17 iulie a căzut, ca şi în 2012, într-o marţi. Şi, tot ca în acest iulie, oraşul se înroşise ca racul. Văzduhul ardea, iar termometrele arătau, la umbră, 37 de grade Celsius. De la ora 16.00, oamenii au început să curgă spre “Stadionul Naţional”, dinspre Bulevardul Basarabia şi dinspre Şoseaua Iancului. Puşti în pantaloni scurţi, doamne cu pălării de pai, domni cu cămăşi de in, tineri cu plete şi cu tricouri negre, domnişoare decoltate şi cetăţeni grizonaţi înfruntau canicula în aşteptarea întâlnirii cu bunicii rock-ului.

Pe peluza arsă a bătrânei arene bucureştene, care nu mai avea decât de trăit decât un an pentru a-i face loc viitoarei “Arene Naţionale”, orele au trecut greu. La cozile imense pentru bere şi răcoritoare se vorbea şi în maghiară, în bulgară sau în sârbă. Iris, The Charlatans şi înserarea au mai animat un pic publicul care umpluse, încet, şi gazonul, şi tribunele. La vârsta la care cetăţenii cumsecade îşi plimbă nepoţii prin parc, careul de aşi al rockului mondial era în culisele scenei şi se pregătea să electrizeze noaptea cu ritmurile magice pe care mulţi dintre noi le păstrau cu grijă, de atâţia ani, între coperţile discurilor de vinil. România nouă, născută prin cezariană în decembrie 1989, ajunsese, se pare, la majorat, iar seducătorii englezi hotărâseră s-o curteze, oferindu-i emoţia primei întâlniri. S-a făcut ora 21.00, luminile s-au stins, iar publicul îşi ţinea respiraţia. Bucharest, are you ready?

Ultima sărbătoare găzduită de bătrâna arenă bucureşteană, înaintea demolării / Foto: Sorin Antonescu

Surpriza oferită publicului

O spectatoare fericită: a pus mâna pe unul dintre cele 35.000 de exemplare ale ediţiei speciale marca EVZ / Foto: Octavian Cocoloş

La finalul concertului, oamenii s-au despărţit greu de scenă. La ieşirile din “Stadionul Naţional” au avut însă parte de o surpriză. Publicul a primit gratuit ediţia specială pe care “Evenimentul zilei” o pregătise chiar în timpul concertului pentru a onora cel mai aşteptat show din istoria României. În doar câteva minute, promoterii au epuizat cele 35.000 de exemplare din ediţia de 8 pagini dedicată “zeilor” din Marea Britanie. Pe lângă fotografiile calde realizate înaintea şi în timpul concertului, ediţia specială conţinea şi o pagină construită exclusiv cu SMS-uri transmise de 30 de jurnalişti EVZ aflaţi pe stadion ca spectatori. Atunci, în seara aceea fierbinte, mi-a revenit misiunea să scriu un text de 1.500 de semne pe prima pagină a ediţiei speciale. Iată-l:

“Riff-urile obsedante ale lui Keith au făcut franjuri noaptea albastră de iulie, iar Ronnie, invidios parcă, ţi-a ciupit sufletul odată cu corzile chitării. Charlie ţi-a înroşit palmele odată cu bătăile de inimă ale tobelor sale, în vreme ce Mick te-a făcut să închizi ochii în căutarea unei mierle rătăcite la peluză.

Eşti transpirat, ţi-e sete şi îţi ard tâmplele. Aşa o fi simţit şi Armstong când a păşit pe Lună? El a văzut o vale rece, de dimensiunea unui teren de fotbal, tu ai văzut o vale fierbinte, în care aşteptările de-o viaţă ţi s-au amestecat într-o explozie de sunete vrăjite şi culori nemaivăzute.

Muzicienii britanici ţi-au adus în memorie vremurile când strângeai la piept, ca pe cel mai preţios trofeu, benzile de magnetofon <<Majak>>, la întâlnirea cu Maria de la la XI-a B. Şi de serile în care cosinus de alpha devenea mai prietenos graţie acordurilor hârâite care răzbăteau, la <<Metronom>>, din difuzorul bunicilor.

E ingrat să transmiţi doar o jumătate de filă în plin concert, sub asaltul decibelilor şi sub presiunea tipografiei. Şi mai dificil e să cauţi însă o definiţie. Ce e, până la urmă, Rolling Stones? Te salvează însă Sir Mick Jagger: <<It’s Only Rock’N’Roll!>>”.

Fanii din zona “Golden Circle” au respirat acelaşi aer cu “zeii” / Foto: Răzvan Vălcăneanţu

La ediţia specială din seara de 17 iulie 2007 a fost o mobilizare de forţe pe care eu n-am mai întâlnit-o, indiferent de evenimente. De la şoferi (te salut, Florin Fermecătoru’), Difuzare, Publicitate (domnul Cristi Mihalache, cel mai fin director), Marketing (ce mai faci, Mirela Mândrilă?), fotoreporteri (aţi mai avut o zi atât de grea, domnule Marian Ilie?), redacţie (absolut toate departamentele, incluzând Secretariatul, DTP-ul şi Corectura) şi până la redactorul-şef (domnul Răzvan Ionescu, care nu descoperise încă provocările jurnalismului online şi se dedica trup şi suflet slovei scrise), “Evenimentul zilei” a acoperit incredibil concertul Rolling Stones. Diana Evantia Barca, editor la “Life”, a reuşit să trimită cronica show-ului, la ediţia a doua, prin sute de SMS-uri, demers, probabil, nemaiîntâlnit. Iar Grigore Cartianu, redactor-şef adjunct la vremea aceea, care n-a părut convins, iniţial, de anvergura evenimentului, a scris, în cele din urmă, un editorial care se încheia memorabil: “Mai zi-le una din chitară, bătrâne Ron!”. În 2007, echipa de la “Evenimentul zilei” atinsese, cred, pragul de maturitate. A fost, mă gândesc adesea, o redacţie prea frumoasă ca să fi rămas fericită.

Micul meu trofeu

Ca şi sportivii, jurnaliştii au momentele lor de graţie. Cornel Nistorescu a scris, în 2001, un editorial care a făcut înconjurul lumii şi care a fost preluat de marile ziare, începând cu “The New York Times”. Apărut la scurtă vreme după atentatele de la 11 septembrie, articolul intitulat “Odă Americii” a stârnit emoţii peste Ocean şi a fost elogiat la unison.

Liviu Avram, veteran al jurnalismului de investigaţie, a descoperit în 2003 că Hildegard Puwak, ministru PSD al Integrării Europene, folosea ilegal fonduri europene, prin intermediul unor societăţi administrate de familia ei. Ancheta declanşată de ziaristul de la “Adevărul” a durat trei luni şi, în urma dezvăluirilor, Hildegard Puwak a demisionat din fotoliul de ministru, chiar dacă prejudiciul – 150.000 de euro – poate fi socotit mărunţiş în guvernarea Adrian Năstase – Dan Ioan Popescu a anilor 2000-2004. Câţiva ani mai târziu, când Justiţia a început să funcţioneze ca într-un stat de drept, Iosif  Puwak (soţul lui Hildegard Puwak) şi Mihai Puwak, fiul lor, au fost condamnaţi la câte doi ani şi jumătate de închisoare cu suspendare. Mai trebuie spus că, în paralel cu Liviu Avram, campania jurnalistică a fost dusă şi de Emilia Şercan, de la “Evenimentul zilei”.

Liviu Iolu, poate cel mai premiat şi mai boem ziarist din ultimul deceniu, a dat mai multe lovituri. În 2007, Iolu a publicat, unde altundeva decât în “Evenimentul zilei”, povestea a doi muncitori români arestaţi în Irak pentru încălcarea regulamentelor dintr-o bază militară americană. Materialul a făcut vâlvă şi a dus la demisia lui Mihai Răzvan Ungureanu din funcţia de ministru de Externe al României. Demnitarul îl informase prompt pe preşedintele Traian Băsescu despre cazul românilor încarceraţi, dar omisese să-l informeze şi pe premierul Călin Popescu Tăriceanu despre evenimentul petrecut în Orient. Tot Liviu Iolu a rupt norii în 2009, când l-a arătat României pe moştenitorul secret al familiei Ceauşescu. După o investigaţie derulată vreme de aproape doi ani, Liviu a publicat, tot în EVZ, povestea lui Daniel Valentin Ceauşescu, acum în vârstă de 31 de ani, fiul lui Valentin Ceauşescu şi al Iordanei Borilă.

Mihai Munteanu şi Paul Radu, şefii haitei de lupi tineri, sunt autorii demersurilor cele mai complicate şi mai periculoase: investigaţiile transfrontaliere.  Am avut privilegiul să fiu coleg cu ambii şi le sunt dator cu un gest: să-mi cumpăr degrabă o pălărie şi să dau cu ea de pământ în prezenţa lor. Curajul şi consecvenţa cu care au dus la capăt demersuri ingrate îi plasează, neîndoielnic, în elita jurnalismului profesionist. Îmi aduc aminte una dintre anchetele de excepţie realizate de Mihai Munteanu. În 2007, ziaristul a scos la iveală faptul că firma lui Bogdan Chirieac, senior-editor la “Gândul”, a primit, fără licitaţie, contracte de zeci de milioane de euro de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. În urma dezvăluirilor, Chirieac a fost nevoit să se retragă şi de la “Gândul”, şi din jurnalism.

Eu n-am dat jos niciodată, cu articolele mele, pe vremea când scriam zilnic, nici miniştri, nici secretari de stat, nici măcar un şef de federaţie sportivă. Nu mă pot lăuda cu realizări răsunătoare. Mulţi dintre cei 19 ani şi jumătate de presă mi i-am petrecut ca “personal TESA”, contribuind, după putere şi pricepere, la asamblarea unui număr de ziar, începând cu şedinţa de dimineaţă şi terminând cu ultima revizie, spre noapte, înainte de plecarea paginilor în tipografie. Şi mi-a mai plăcut ceva: să fiu alături de cei tineri, să-i ajut să crească profesional mai repede decât mine, să-i apăr şi, mai târziu un pic, să învăţ eu de la ei. Şi să mă umflu-n pene mereu că am fost colegi cu ei. Dar, dincolo de toate, am şi eu un mic trofeu jurnalistic, legat tot de descinderea legendelor de la Rolling Stones la Bucureşti. Articolul publicat pe prima pagină în ediţia specială a EVZ a fost preluat şi tradus în engleză pe www.iorr.org, site-ul fanilor Rolling Stones din întreaga lume. Raluca Moisă, fostă colegă, a descoperit , chiar a doua zi, traducerea şi îi mulţumesc pentru bucuria pe care mi-a făcut-o atunci. Acesta este, probabil, Everestul meu.

Site-ul fanilor Rolling Stones şi un fragment din textul publicat pe 17 iulie 2007

Printre alte îndeletniciri în cele două redacţii în care am lucrat până acum, “Evenimentul zilei” şi “Adevărul”, se numără şi gospodărirea paginii întâi. Am contribuit, până acum, la realizarea a peste 1.000 de pagini 1, de la propunerea subiectelor şi a titlurilor până la preluarea trimiterilor şi editarea textelor. Dintre toate paginile 1 la care am bricolat, cel mai mult mi-a rămas la suflet cea de luni, 16 iulie 2007, când muzicienii britanici au descins la Bucureşti pentru show-ul de a doua zi. Titlul – “Au venit!” – şi fotografiile celor patru aşi la intrarea în hotelul “Hilton Athenee Palace” sunt elementele-cheie ale celei mai interesante pagini întâi, daţi-mi voie să fiu subiectiv, din presa românească a ultimilor 22 de ani.

“Doamna e OK”

Ioana, fostă Tăriceanu, mereu seducătoare / Foto: “Adevărul”

Cu puţin timp înaintea concertului din turneul mondial “A Bigger Bang”, premierul Călin Popescu Tăriceanu şi soţia sa, Ioana, au avut privilegiul să-i întâlnească pe membrii trupei Rolling Stones. Preţ de 10 minute, cât a durat dialogul, liderul liberal le-a spus muzicienilor că este fanul lor dintotdeauna şi le-a vorbit despre pasiunea sa pentru maşini şi motociclete. Un martor ocular povesteşte că Mick Jagger a fost impresionat de farmecul doamnei Tăriceanu şi că, la un moment dat, ar fi exclamat: “Doamna e OK!”. Probabil, cel mai important compliment pe care Ioana Tăriceanu l-a primit vreodată.

Astăzi, Ioana e la fel de frumoasă, dar nu mai e Tăriceanu, ci Valmar. În ceea ce-l priveşte pe Călin Popescu Tăriceanu,  a rămas pasionat de bolizi, dar nu mai e nici premier, nici şef de partid. Dacă în 2007 a făcut parte din “322”, acum s-a mulţumit să ia loc în coaliţia “256”. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

A fost sau n-a fost?

“Start Me Up” – aşa a demarat Sir Mick Jagger show-ul, în faţa unui public înnebunit / Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Keith Richards, un chitarist nonconformist / Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Ronnie Wood, asaltat de fani şi de cameramani la ieşirea din “Hilton Athenee Palace” / Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Charlie Watts, veteranul trupei britanice / Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Aventura editorială de pe “Stadionul Naţional” s-a încheiat abia joi, 19 iulie, când “Evenimentul zilei” a publicat ultimele ecouri ale concertului Rolling Stones. Am scris atunci, în pagina 3, colţul din dreapta, sus, un ultim text care mi-e la fel de drag ca şi în urmă cu cinci ani, când EVZ era un ziar mare şi la sfat, şi la format.

“Aţi văzut un domn de aproape 64 de ani, cu manta roşie, care nu era Moş Crăciun, dar care ne-a dăruit la fel de mult?

Aţi observat un domn de 63 de ani, cu cămaşă albastră, care nu era E.T., dar care scotea sunete din altă galaxie?

Aţi văzut un domn de 60 de ani, cu maiou galben, care nu era Lance Armstrong, dar care a câştigat de mai mult de şapte ori Turul Lumii?

Aţi văzut un domn de 66 de ani, care nu era bunicul, dar care dojenea tobele aşa cum numai el ştie?

Aţi simţit dogoarea muzicii lor, mai puternică decât flăcările muşcând din noapte?

A fost sau n-a fost?

Dacă fie si numai un răspuns la oricare dintre aceste întrebări este <<Da>>, atunci înseamnă că n-am visat: i-am văzut pe Rolling Stones.”

Cincizeci de ani

Pur şi simplu, Rolling Stones! / Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Sir Michael Philip “Mick” Jagger (69 de ani) – solist vocal, Keith Richards (68 de ani) – chitarist, Ronald David  „Ronnie” Wood (65 de ani) – chitarist şi Charles Robert “Charlie” Watts (71 de ani) – baterist alcătuiesc cea mai longevivă trupă rock din istorie. Înfiinţat în 1962, grupul Rolling Stones (în a cărui componenţă iniţială se găseau şi Brian Jones, Ian Stewart şi Bill Wyman) a fost definit astfel de Adrian Georgescu, bunul meu prieten: “Împreună au creat un stil în care au topit tristeţea blues-ului, lehamitea din reggae, ţâfna hard-rock-ului sau ritmul disco”. Rolling Stones împlineşte, aşadar, 50 de ani. O jumătate de secol cu stadioane pline, cu fete despletite, cu exces de adrenalină, o jumătate de secol cu planeta la picioare, o jumătate de secol cu superlativul prizonier în cutiile chitarelor. Mulţumim, Rolling Stones.

Leave a Comment

Alin Paicu © Copyright 2014, All Rights Reserved. | Powered by Alex Revega

Scroll to top