Cea mai frumoasă poveste apărută în presa lui 2011 Reviewed by Momizat on . Cristian Delcea şi Mihai Voinea au publicat azi în “Adevărul” un material minunat. Povestea e aşa: Mihai Smighelschi, elev în anul III la Şcoala Militară de Avi Cristian Delcea şi Mihai Voinea au publicat azi în “Adevărul” un material minunat. Povestea e aşa: Mihai Smighelschi, elev în anul III la Şcoala Militară de Avi Rating:
You Are Here: Home » Home » Cea mai frumoasă poveste apărută în presa lui 2011

Cea mai frumoasă poveste apărută în presa lui 2011

Cristian Delcea şi Mihai Voinea au publicat azi în “Adevărul” un material minunat. Povestea e aşa: Mihai Smighelschi, elev în anul III la Şcoala Militară de Aviaţie de la Bobocu, a evadat din România socialistă cu un avion de luptă  L-39 ZA Albatros. Pe 26 septembrie 1987, la 11.00 dimineaţa, când Nicolae Ceauşescu vizita probabil a 434-a oară şantierul de la Casa Poporului, un tânăr de 21 de ani lua o decize pe cât de curajoasă, pe atât de nebunească: despărţirea de comunism cu 700 de kilometri la oră. Aventura lui Smighelschi, care are acum 45 de ani şi e director de proprietăţi la Aeroportul Knoxville (Tennessee) – SUA, seamănă cu cea a lui Marko Ramius, interpretat de Sean Connery, din filmul “Vânătoarea lui Octombrie Roşu”. Căpitanul lituanian a fugit cu submarinul nuclear din URSS în America, elevul de la Bobocu a folosit ca vehicul spre lumea cumsecade avionul cu reacţie, cu care s-a oprit abia când s-a convins că survolează minaretele Turciei.

Cristi şi Mihai sunt primii jurnalişti care au stat de vorbă, după 24 de ani, cu temerarul Smighelschi. “Chiar dacă, într-un fişet al tribunalului Bucureşti, Smighelschi a figurat ca infractor, hoţ şi dezertor, el este unul dintre marii români neştiuţi, care a lăsat în urmă toate etichetele ce atârnă de noi atunci când ieşim din ţară: lipsiţi de voinţă, prăpăstioşi, fricoşi, resemnaţi precum ciobanul din mitul mioritic. E mitul zburătorului în rândurile de mai jos. O poveste pe care Mihai Smighelschi ne-a spus-o, pe alocuri, înecat de lacrimi, căci aşa este viaţa oamenilor: chiar şi biruitorii cunosc deznădejdea”, scriu Cristi şi Mihai, băieţii cu care e o mândrie să fii coleg. Am reprodus mai jos cea mai emoţionantă parte a poveştii începute într-o dimineaţă în care mirosea a struguri şi a libertate.

“… A urmat o cursă infernală cu 700 de kilometri la oră peste câmpia română,  la o altitudine de câţiva metri. „Am pus motorul în plin spre sud. Am început să-l aduc aproape de tot de pământ. E atât de frumos când zbori aşa! Am vrut să văd cum e să fii în <<ground effect>>, adică să zbori la o înălţime mai mică decât anvergura avionului cu aripi cu tot. Atunci, aerul se comprimă şi e ca şi cum aluneci de zăpadă. Eram aşa de jos încât am văzut un ţăran care păştea vacile cum s-a aruncat la pământ. Atunci am ridicat un pic pentru că m-am gândit că pot să rănesc oameni”. Principala îngrijorare a pilotului a fost aceea că superiorii săi îşi vor da seama că încearcă să fugă din ţară şi vor trimite avioane în urma sa care să-l doboare.  În 10 minute a ajuns la Dunăre. Gândurile-i zburau şi mai repede decât avionul: „Dacă gănicerii vor raporta că un avion a trecut în Bulgaria… dacă mă vor mitralia forţele aeriene bulgăreşti…”. Smighelschi n-a ştiut multă vreme că planul său a reuşit întru totul. După mulţi ani, un fost coleg i-a spus la telefon: „Aproape o zi înteagă, comandanţii au crezut că te-ai prăbuşit. Până la şase seara te-au căutat cu elicopterul pe câmpii”.

A văzut minaretele

Bulgaria a străbătut-o tot aproape de pământ, la o altitudine la care înalţă copiii zmeie pe cer. Numai că în Bulgaria sunt şi munţi, aşa că pericolul a fost mult mai mare. La asta se adaugă responsabilităţile oricărui pilot. Să mai arunce câte un ochi pe bord, să verifice nivelul combustibilului sau a uleiului şi multe altele. După alte 45-50 de minute s-a gândit că ar trebui să fie la graniţa dintre Bulgaria şi Turcia. „Vă daţi seama că nu aveam GPS şi nu ştiam unde sunt. Ştiam din minte numai, din calculele mele, după viteză, distanţă şi timp. Dar de sus nu vezi graniţă ca pe hartă. Am văzut un oraş în depărtare care avea clădiri mai albe şi turnuri ascuţite. M-am gândit: «Astea sunt minarete, moschei». Am mers mai departe, am văzut drumuri mai late şi mai bune, maşini mai colorate, mai frumoase şi TIR-uri lungi, dar tot nu am fost sigur că e Turcia. Până când am văzut nişte soldaţi îmbrăcaţi în camuflaj, erau afară, lângă un cort şi cel mai important lucru, am văzut că aveau jeep-uri americane. Atunci am zis: „Sigur, ăştia nu sunt din Uniunea Sovietică”. Atunci am fost convins că sunt în Turcia. Era partea europeană a Turciei, dar n-am reuşit niciodată să-mi dau seama cu precizie de locul în care am aterizat. A fost undeva nu departe de oraşul Kirkareli”.

Aterizare pe un drum neasfaltat

Pe când în zare se vedeau crenelurile minaretelor turceşti, Smighelschi a observat cum pe bordul avionului se aprinde lampa care indică faptul că rezervoarele erau aproape goale. A scăzut turaţia motoarelor şi s-a învârtit câteva minute aşteptând să fie interceptat de o flotă turcească şi condus la un aeroport. Nu s-a întâmplat asta aşa că şi-a căutat singur un loc de aterizare. „Ştiam că e periculos să mă cataputez. Mulţi şi-au rupt şira spinării de la catapultare. Deci nu era prima opţiune a mea. N-am văzut niciun aeroport, nici măcar un câmp, pentru că relieful Turciei e foarte accidentat. Drumurile asfaltate erau circulate de maşini. Dar am văzut un drum de ţară, drept şi lung. Singurul pericol erao maşină parcată cam la mijlocul acestui segment. În aviaţie nu prea ai multe ocazii să te răzgândeşti. Prima hotârâre, de regulă, e cea mai bună. Cum nu ne-au învăţat să zburăm aproape de pământ, nu ne-au învăţat nici să aterizăm pe un drum neasfaltat. Am lăsat avionul jos. Îmi era frică să frânez, mă gândeam că o să intru în şanţ, am ţinut avionul cu botul în sus, până a scăzut viteza, dar m-am apropiat de maşina care era parcată pe marginea drumului şi am tras spre dreapta, am intrat în şanţ şi am pierdut controlul, am ieşit de pe drum şi avionul s-a oprit. Am rupt roata din faţă şi nasul avionului. Eu nu am avut nicio zgârietură”.

Kebab şi Coca-Cola

Mihai Smighelschi a sărit din avion, s-a uitat la stricăciunile pe care le-a produs avionului. Spre el se întreptau mai multe jeep-uri de armată. Militarii camuflaţi au coborât cu armele la ochi. Pilotul român a ridicat mâinile în sus şi le-a strigat trei cuvinte în egleză cu care plecase în minte de la Bobocu „political asylum America”. „M-au luat cu ei şi m-au dus la cortul lor. Erau turci. Pentru că era prânz, sâmbăta, se pregăteau de masă, au pus masa şi am mancat cu ei kebab şi am băut Coca-Cola. Trecuse doar o oră de când fugisem din România. M-am gândit: «Iată, beau Coca-Cola şi mănânc kebab»”…

 

Comments (3)

  • Evelin Ceciu (Corectura.ro)

    Pe cat de grea, pe atat de frumoasa a fost decizia tanarului de atunci, vazuta prin perspectiva prezentului. Cred ca daca unchiul sau nu fugea in strainatate, Smighelschi devenea in mod cert, peste noua luni, ofiter de aviatie al armatei, pilot, implinind un vis al milioanelor de tineri din Romania, din pacate pentru multi, nerealizabil.

    De asemenea, referindu-ne la statutul tanarului Mihai, corecta era titulatura “elevul sergent”, nu “sergentul”. Nici atunci si cred ca nici acum, un simplu sergent nu piloteaza un avion. Nominalizarea ca “elev sergent” pune in evidenta postura de cursant al unei institutii militare.

    In rest, felicitari autorilor! Cred ca fiecare dintre noi viseaza la o evadare :)

    Reply
  • kikan

    Batrane, sunt bucuros ca Deliciosu’ si Voinicu’ au ajuns mari. Imi aduc aminte ca atunci cand au intrat in redactia EVZ am crezut ca sunt baietii cu pizza:) Mai stiu cativa bine crescuti de tine

    Reply
    • alin.paicu

      :) Si Deliciosul, si Voinicul sunt niste baieti exceptionali. In ceea ce va priveste, domnule Kikan, am un singur atribut: star :) Multumesc pentru aprecieri.

      Reply

Leave a Comment

Alin Paicu © Copyright 2014, All Rights Reserved. | Powered by Alex Revega

Scroll to top