România a câştigat primul meci pe “Arena Naţională” Reviewed by Momizat on . Tribuna oficială a "Arenei Naţionale" Ţin minte şi acum: pe 7 noiembrie 1984, o zi de miercuri cu brumă în păr, am ajuns pentru prima dată pe Stadionul “23 Augu Tribuna oficială a "Arenei Naţionale" Ţin minte şi acum: pe 7 noiembrie 1984, o zi de miercuri cu brumă în păr, am ajuns pentru prima dată pe Stadionul “23 Augu Rating:
You Are Here: Home » Home » România a câştigat primul meci pe “Arena Naţională”

România a câştigat primul meci pe “Arena Naţională”

Tribuna oficială a “Arenei Naţionale”

Ţin minte şi acum: pe 7 noiembrie 1984, o zi de miercuri cu brumă în păr, am ajuns pentru prima dată pe Stadionul “23 August” din Bucureşti. Eram în clasa a X-a şi călătorisem toată noaptea cu Acceleratul 244 pentru a fi prezent la meciul Dinamo-Girondins de Bordeaux, în turul doi al Cupei Campionilor Europeni. În tur, pe “Lescure”, aproape de Atlantic, francezii câştigaseră cu 1-0. Şi eu, şi colegul de clasă care mă însoţea – acum redactor-şef la un mare ziar – tremuram. Mai mult din cauza emoţiilor, decât a frigului care intrase în oasele oraşului aflat în prag de iarnă. De bilete ne făcuse rost un văr de-al meu din Drumul Taberei, student, care stătuse la coadă vreo două ore, la ghişeul deschis pe Bulevardul Muncii în săptămâna dinaintea meciului. L-am luat pe “86” de la Gara de Nord (traseul troleibuzului e acelaşi şi astăzi), iar după 40 de minute coboram la capăt, pe Bulevardul Marelui Stadion (azi – “Pierre de Coubertin”), lângă fosta fabrică “Electroaparataj”.

Când s-a întrerupt transmisia TVR

Se înserase, castanii de la Rond renunţau la ultimele frunze galbene din garderobă şi în aer mirosea a zăpadă. Eram îmbrăcaţi în uniforma bleumarin a liceenilor din anii ’80, dar eu schimbasem nasturii clasici cu unii roşii, de plapumă, iar efectul era devastator, mai ales în rândul purtătoarelor de sarafan. Când am ajuns în tribuna I, în sectorul din stânga oficialei, am fost copleşiţi: nocturnă, tunetul celor 60.000 de oameni, ochiurile luminoase ale blocurilor din Pantelimon şi Balta Albă, la fel de curioase ca şi noi. Prezenţa în tribunele bătrânului “23 August” a fost cel mai bun lucru care mi se întâmplase până atunci, mai frumos decât serile cu porumb copt în satul bunicilor, mai emoţionant chiar decât “Purple Rain” al lui Prince, hitul lui 1984…

Rezultatul nici nu mai contează parcă. Dragnea s-a înălţat în minutul 9 şi a trimis balonul, cu capul, în plasa francezilor, peste portar. Stadionul s-a zgâlţâit din toate armăturile lui, în delirul tribunelor. Până în minutul 90 nu s-a mai întâmplat nimic, aşa că au venit prelungirile. Şi, odată cu ele, golul lui Lacombe, în minutul 113, care ne arunca speranţele la rigolele din cartier. TVR a întrerupt emisia în minutul 90, fără să justifice în vreun fel, iar în prelungirile meciului a difuzat cântece patriotice. Pentru că aşa era atunci.

Fostul Stadion “23 August”, văzut de la peluza dinspre bulevardul “Basarabia”

 

“Frunza mea albastră”

Am mai fost pe “23” şi în 1985, pe 1 mai, la România-Anglia, în preliminariile Mondialului Mexic ’86, alături de un alt coleg de clasă, în prezent chirurg la Spitalul “Foişor”. Mi-aduc aminte de o fată cu ochii verzi, care stătea în dreapta mea şi care îmi zâmbea sau poate aşa mi se părea.

N-am avut curaj să stau de vorbă cu ea, poate fiind prea speriat de raidurile de taur ale lui John Barnes prin apărarea craioveană a naţionalei lui Mircea Lucescu. Am ajuns şi la România-Irlanda de Nord, singur, pe 16 octombrie 1985. Îmi amintesc golul trist din minutul 29 al lui James Quinn, numărul 11 şi banderola de căpitan purtate de Gică Hagi. Şi, mai ales, “Frunza mea albastră”, cântecul Mirabelei Dauer, reluat obsesiv la difuzoarele arenei, înainte de meci, în pauză şi la final.

Magda, Hetfield, Jagger

Timpul a trecut şi pe stadionul de care am fost îndrăgostit s-au derulat multe evenimente. Am fost la Dinamo-Anderlecht, în ’90, la o memorabilă finală Cupei, în acelaşi an (Dinamo – Steaua 6-4), la concertul Phoenix din ’91, când am cunoscut-o pe Magda, o fată mai frumoasă decât toate personajele Rodicăi Ojog-Braşoveanu cu acest nume, am mers şi la Metallica, în ’99, cu un James Hetfield politicos la adresa unui oraş condus de Lis, n-am pierdut, desigur, întâlnirea cu Depeche Mode din 2006 şi nici pe cea, se putea altfel?, cu Rolling Stones, într-o seară fierbinte de iulie 2007. Pe “Maior Coravu” am strâns fete de mână, pe “Tony Bulandra” coboram în miez de noapte la retragerea troleibuzelor în Depou, pe “Basarabia” nu mă plictisesc niciodată să locuiesc – toate datorită stadionului care mi-a însemnat adolescenţa şi tinereţea cu litere luminoase ca ale tabelei de marcaj.

“Stadionul oamenilor care stau la bloc”

Acum patru ani, stadionul cel drag a fost dărâmat. Cristi Delcea, unul dintre cei mai talentaţi jurnalişti, scria atunci că tocmai se sfârşeşte “arena oamenilor care stau la bloc”. Max Bogl si Astaldi au băgat buldozerele care au început să muşte din tribune. Girafele nocturnei s-au prăbuşit şi ele, apoi coloanele de la tribuna oficială, amestecându-se cu moloz şi bucăţi de scaune. Stadionul cel nou a început să crească precum Făt-Frumos, înghiţind, deopotrivă, amintiri, eforturi şi bani – mai mulţi, mult mai mulţi, decât în devizul iniţial. Două inele de beton, gazon adus din Italia, nocturnă performantă, acoperiş retractabil, patru ecrane uriaşe, turnicheţi, sisteme sofisticate de supraveghere, culori, multe culori şi miros de vopsea proaspătă – asta au descoperit sâmbăta trecută zecile de mii de bucureşteni veniţi în pelerinaj la “Arena Naţională”. Pe noul stadion n-a jucat nimeni, fiindcă Argentina a găsit ceva mai bun de făcut decât o excursie obositoare la Bucureşti, dar oamenii s-au bucurat de sărbătoare. Sau poate că a jucat totuşi România. Cu ea însăşi, cu toate tarele ei, cu toate prejudecăţile – că suntem neputincioşi, că suntem mediocri, că suntem autosuficienţi. Şi, surpriză, România a câştigat aseară, chiar dacă sprijinită de firme italiene şi germane, un meci teribil. Partida cu cealaltă Românie, cea a lipsei de respect faţă de ea însăşi şi faţă de noi toţi.

De-a lungul anilor, am fost la Los Angeles – pe “Rose Bowl”, la Lisabona – pe “Estadio da Luz”, la Barcelona – pe “Nou Camp”, la Saint-Denis, pe “Stade de France”. Am fost, iată, şi pe “Arena Naţională”, cu nimic mai prejos decât stadioanele de top ale planetei. Daţi-mi voie însă, dacă nu să regret, măcar să fiu nostalgic faţă de stadionul trecut în amintire, fie numai şi pentru riff-urile lui Martin Gore sau pentru şuturile lui Florin “Radu” Răducioiu.

Intrarea din bulevardul “Basarabia”

Comments (11)

  • Te Woo

    Riff-urile lui Gore nu le-am apucat din cauza de Schweinsteiger in 2006 si din cauza de pitpalac al lui Gahan in 2008 (sau 9), dar tiki-taka lui Nea Mircea tot am prins-o in finala din 90. Eu as adauga un motiv la nostalgia asta: vechiul stadion se putea lauda cu ceva faze memorabile. Pe asta nou ma tem ca vor mai apuca asa ceva abia nepotii nostri.
    By the way, meciul cu Bordeaux l-am ascultat la radio, din ce-mi amintesc. Aveam vreo 9 ani si a fost una dintre primele dezamagiri furnizate de o anumita echipa…

    Reply
    • alin.paicu

      Imi amintesc, Teo, ca erai la Mondialul din Germania. Ana-Maria a stat langa noi la concertul Depeche Mode. 23 iunie 2006 a fost o seara magica.

      Reply
  • dollo

    L-ați omis pe „domnul Maicăl Jacson”, domnu Paicu, cel care ne-a luminat cerul de deasupra stadionului, pentru prima dată după 90, cu artificiile lui minunate :) Dacă ar fi avut acoperiș, cine știe, poate nu ne-am fi bucurat de cadoul lui MJ, dar cu bătrânul 23 August s-a putut. Ca un copil crescut în cartier, am iubit și eu bătrânul stadion, chiar dacă de multe ori am avut experiențe chinuitoare pe el, la repetițiile pentru spectacolele omagiu. Dar acum ne amintim cu drag tot ce a fost în copilărie.

    Reply
    • alin.paicu

      Stiu, Dollores, mi-ai povestit ca ai copilarit la Diham. Asa e, nostalgia bate totul.

      Reply
  • Dragos B

    Parcã nu-i în regulã ca un stadion pe care l-ai declarat (si denumit)
    “National” sa nu aibã cele trebuincioase atletismului.

    Un velodrom oare se va face in urmatorii douazeci de ani?

    Reply
  • cristian.delcea@adevarul.ro

    am dat like pentru ca mi-a placut foarte mult, nu pentru ca ati scris de mine. oricum, va multumesc inca o data

    Reply
  • Forzza Steaua!!!

    Magistral!!!Atat am avut de spus.

    Reply
  • Liviana

    Alin, ziua mea de nastere. :)

    Reply

Leave a Comment

Alin Paicu © Copyright 2014, All Rights Reserved. | Powered by Alex Revega

Scroll to top