parca nu mai vreau sa aud nimic despre mine. bun sau rau, nimic. si da, nu aud nimic, nu citesc nimic, nu imi vad numele pe niciun gard, dar e acolo o voce de mica afurisita ce-mi sopteste sardonic nimic nu poate fi bun pana la capat. subliniasem intr-o carte cateva versuri, era despre cum vara te detesti cel mai tare si cum o urasti pe maica-ta pentru ca nu te-a facut inalta si supla, dar mai ales, mai ales, cum esti convinsa ca n-o sa ti se intample nimic bun, niciodata. si da, niciun lucru bun nu dureaza pana la capatul lui logic, pana la implinirea lui, e ca si cum ai baga niste fise intr-un automat pentru o cafea care dureaza atat cat ii e dozajul, fara ca sa poti repeta experienta, fara sa ai dreptul sa mai ceri una.