alinpaicu.ro

29 de fete şi-au spus poveştile de dragoste în publicaţia “Weekend Adevărul” / Desen realizat de Vali Ivan

Fără Horia Ghibuţiu, redacţia “Adevărul” seamănă cu Bucureştiul după finala Europa League. Suporterii spanioli ne-au colorat, pentru trei zile, oraşul, ne-au învăţat să ne bucurăm de sărbătoare, apoi şi-au pus în valiză exuberanţa şi lacrimile, decolând spre locurile lor însorite mai tot timpul. Horia Ghibuţiu n-a zăbovit la “Adevărul” doar trei zile – pe 1 iunie ar fi bifat un an pe Şoseaua Fabrica de Glucoză numărul 21, ceea ce constituie, fie vorba între noi, un mic record de statornicie. De marţi, 15 mai, el a decis să-şi schimbe azimutul profesional, alegând postul de redactor-şef  la o revistă care are în titlu doar consoane, “FHM”, şi căreia îi va aduce, neîndoielnic, şi vocale.

Adversar al jurnalismului cu mâinile-n şold

Horia Ghibuţiu a lăsat în urmă viaţa la puls 200 de la “Weekend Adevărul”. El a optat pentru o revistă care, aşa cum arată indicatoarele, apare la 30 de zile şi care nu neglijează formele feminine

În urma lui Horică rămâne o redacţie ca Revelionul fără artificii, dar şi un cadou special. Pentru că “Weekend Adevărul” înseamnă, cu siguranţă, cel mai bun produs al trustului de presă al lui Dinu Patriciu şi poate chiar al întregului segment de publicaţii generaliste din România. La “Weekend Adevărul”, actul jurnalistic mizează pe acurateţe, diversitate şi relevanţă, bucurându-se de suportul unei echipe în care tinereţea e direct proporţională cu pasiunea pentru profesie. Povestea, reportajul şi portretul sunt specii omniprezente în “Weekend Adevărul”, o publicaţie care n-avea cum să nu se impună în faţa jurnalismului cu mâinile-n şold şi agresiv, prăfuit, superficial şi autosuficient din peisajul media de la noi. Iar meritul domnului Ghibuţiu în această construcţie jurnalistică aparte e indiscutabil.

Ziare şi cartiere

Să scriu despre Horia e un demers complicat ca o ecuaţie diferenţială. Îl cunosc din 1993, de pe vremea când cochetase cu Literele şi cu Teatrul, am râs împreună, am plâns împreună, ne-am entuziasmat împreună, ne-am întristat împreună. Am împărţit titluri, articole, ziare, concedii, trenuri şi cartiere. Am fost colegi la “Evenimentul zilei”, de patru ori, şi la “Adevărul”, o dată. Calitatea de coechiper cu Horia am pierdut-o, iată, pentru a cincea oară; cea de prieten, îmi place să cred, nu se va risipi niciodată.

Reverenţa finală

“Weekend Adevărul” de sâmbătă, 19 mai, găzduieşte ultimul text semnat de Horia Ghibuţiu înainte de a ne părăsi pentru o revistă al cărei titlu seamănă cu numele unei cunoscute companii aeriene olandeze. Nu întâmplător, rândurile lui Horia sunt dedicate unui proiect drag lui – ciclul de confesiuni reunite sub umbrela numită “Dragoste modernă”. În drumul  spre paginile “Weekend Adevărul”, fete mai tinere sau mai înţelepte şi-au lăsat acasă inhibiţiile şi prejudecăţile, alegând să-şi dezbrace sufletul în faţa cititorilor. Lor, fetelor curajoase, le dedică Horia recunoştinţa şi admiraţia cuvenite din partea unui, deja, fost redactor-şef  la “Stufos”. Să-i dăm, aşadar, cuvântul şi să spicuim finalul articolului “Chipurile iubirii”.

“E un gest de minimă gratitudine faţă de curajul unor fete de a-şi încredinţa gândurile şi emoţiile publicului larg.  Câtorva, coincidenţă ori ba, destinul li s-a schimbat după publicarea poveştilor de dragoste: s-au regăsit cu cei de care se despărţiseră. Altele au descoperit că expunerea suferinţelor, în loc să le facă mai vulnerabile, le-a întărit, după cum unele fete au devenit mai încrezătoare în potenţialul lor printr-o soluţie recomandabilă în orice situaţie: despărţirea de trecut în hohote sănătoase de râs. Tuturor celor care au scris, prietene ale redacţiei noastre ori, în câteva situaţii, fete pe care le-am cunoscut doar în plan virtual, li se cuvine o reverenţă”, îşi încheie domnul Ghibuţiu, cu nobleţea atât de specifică lui, ultimul articol în “Weekend Adevărul”, pe care îl puteţi citi vineri, 18 mai. Iar dacă l-aţi auzit pe Horia spunând vreodată că “femeia e mai frumoasă când îi miroase părul a tocăniţă”, să ştiţi că a bravat.

“Cel mai bun copil de sex feminin”

Raluca Dan. Şi atât

În acelaşi timp cu Horia, de la “Adevărul” a plecat şi o fată pe care o iubesc: Raluca Dan. N-am întâlnit niciodată, în cei 19 ani de când sunt prieten cu ziariştii, o persoană care să ardă aşa pentru profesie. “Cel mai bun copil de sex feminin”, aşa cum îmi place s-o alint, a absolvit cu succes şcoala Mediafax, s-a maturizat pe deplin în cea mai frumoasă perioadă de la “Evenimentul zilei” (ianuarie 2005- martie 2008, când redactor-şef era cineva cu care vă veţi întâlni puţin mai târziu în această postare) şi a traversat zâmbind şi un mandat la “Adevărul” (iunie 2011-mai 2012). Raluca a scris pe Justiţie, Investigaţii şi Social cu aceeaşi uşurinţă cu care ni s-a aşezat, ca o insignă, la reverul sufletului. Şi îndrăznesc să mai afirm ceva – ea se apropie cel mai mult de atributele enunţate de gazetarul britanic David Randall în lucrarea “Jurnalistul universal”.

Unde pleacă Raluca? Nu sunt multe date despre proiectul la care ea urmează să fie o parte fundamentală a mecanismului, dar provocarea e, deopotrivă, dură şi fascinantă.

Omul care a văzut marţieni

Răzvan Ionescu, cu ochii către alte galaxii

Rândurile de mai jos nu au nici măcar elementele constitutive ale unei ştiri, pentru că Răzvan Ionescu a renunţat la funcţia de director editorial la grupul “Adevărul Holding” în luna februarie 2012. Şi atunci, de ce abia acum? Pentru că, pur şi simplu, atunci n-am putut. Domnului Ionescu îi datorez mai mult decât mulţumiri şi nu putea să lipsească din această galerie cu oameni dragi. Iar dacă stau să mă gândesc bine, fără să lezez pe nimeni, lui i se cuvine prima poziţie în acest top afectiv. La despărţirea, pentru a doua oară, de grupul media cu acvila pe frontispiciu, Răzvan încheia aşa: “A fost un privilegiu să lucrez, în aceste timpuri de criză, cu oameni care-şi iubesc şi îşi respectă atât de mult meseria. După cum tot criza ne-a oferit oportunitatea de a constata că, într-adevăr, există marţieni. Sunt convins că presa are şi prezent, şi un viitor frumos în România, însă doar în locurile pline de nebunie, de pasiune şi de entuziasm. Ţine tot de noi să le organizăm. Voi încerca, în perioada urmatoare, să pornesc un proiect la care visez de 3-4 ani”.

Gata, e ultimul text pe care-l mai scriu despre colegi şi prieteni care pleacă.

Ei sunt noii campioni ai Angliei / Foto: Sebastian Tătaru, “Adevărul”

Atunci. 11 mai 1968. Manchester City câştiga în deplasare, pe stadionul “Saint James Park”, împotriva celor de la Newcastle: 4-3, prin golurile marcate de Neil Young, de două ori, Mike Summerbee şi Francis Lee. În faţa a 49.000 de spectatori, City, antrenată de Joe Mercer şi Malcolm Allison, devenea campioană a Angliei, pentru a doua oară în istorie. Pe locul doi, la două puncte distanţă (56, faţă de 58), venea Manchester United.

Acum. 13 mai 2012. Manchester City triumfă acasă, pe “Etihad Stadium”, în faţa celor de la Queens Park Rangers, cu 3-2, goluri izbutite de Zabaleta, Dzeko şi Kun Aguero. 48.000 de oameni cântă pentru că Manchester City, pregătită de Roberto Mancini, redevine campioana Angliei, în dauna aceleiaşi Manchester United. Ambele echipe au 89 de puncte, dar “albaştrii” iau titlul la golaveraj (93-29, faţă de 89-33).

Amintiri cu Sampdoria

Roberto Mancini, omul care a schimbat polii de putere în Premier League / Foto: Sebastian Tătaru, “Adevărul”

În cei 44 de ani şi două zile care despart aceste performanţe, jucătorii şi fanii echipei Manchester City au adunat, deopotrivă, speranţe şi frustrări, emoţii şi deziluzii, după-amieze ploioase şi seri cenuşii ca zidurile cartierelor muncitoreşti ale oraşului. Într-o dimineaţă din 2008, pe Rowsley Street a apărut însă soarele. Şeicul Mansour bin Zayed Al Nahyan, din Emiratele Arabe Unite, punea clubul sub o perfuzie financiară. Ce a urmat? O imagine nouă pentru grupare, transferuri pe sume ameţitoare şi, nu în ultimul rând, un antrenor tânăr şi special: italianul Roberto Mancini. Un nume la care dinamoviştii tresar, cu sufletul chinuit de “dubla” cu Sampdoria din Cupa Cupelor, în primăvara lui 1989 (1-1 la Bucureşti şi 0-0 la Cremona). Mancini şi Vialli însemnau linia de atac a genovezilor, una dintre cele mai redutabile din Europa acelor ani. Mulţi nostalgici spun şi acum că meciul-retur cu Sampdoria a însemnat cea mai bună partidă reuşită de echipa magică ridicată de Mircea Lucescu şi risipită în vara Italiei ‘90 prin toate colţurile continentului.

Transfer de 60.000 de lire sterline

Italianul are meritul să fi dresat caii de rasă ai şeicului şi nu-i puţin lucru, dacă aruncăm o privire în manejul lui City. Iar Kolo Toure, Vincent Company, Marco Balotelli sau Carlos Tevez sunt acum nu doar o colecţie de staruri, ci şi nume de campioni. Lotul “orăşenilor” numără  în prezent 17 străini şi 10 englezi, iar numai bosniacul Edin Dzeko a costat 27 de milioane de lire sterline. În sezonul 1967/1968, când City câştiga ultimul titlu, singurul “străin” era un scoţian, Bobby Kennedy. Iar transferul anului fusese, la City, atacantul Francis Lee, în schimbul căruia Bolton Wanderers primise doar 60.000 de lire sterline!

Cele trei minute

Duminică seară, în minutul 90+2, Queens Park Rangers conducea cu 2-1 pe “Etihad Stadium”, în faţa unui City înmărmurit, şi Manchester United – învingătoare cu 1-0 la Sunderland – era campioană. În acele clipe, echipa lui Mancini a simţit, probabil, că era deja prea mult pentru umerii tribunelor, apăsaţi de 44 de ani de aşteptare. Dzeko, omul de 27 de milioane de lire, a pus capul pentru 2-2, în minutul 90+3, iar Kun Aguero a făcut 3-2, în minutul 90+5, cu un şut care a făcut stadionul să geamă. Cele trei minute ale lui City au dimensionat, în toată splendoarea ei, nebunia fotbalului.

Decontul lui Sir Alex Ferguson

“E crud să pierzi astfel”, a concluzionat, cu privirea tăioasă, Sir Alex Ferguson, tehnician la Manchester United din 1986, anul accidentului de la Cernobîl şi al triumfului stelist la Sevilla. Scoţianul de 70 de ani uită sau nu vrea să recunoască, poate, că pentru United a sosit momentul decontului pentru cea mai dramatică finală de Liga Campionilor. Pe 26 mai 1999, la Barcelona, Bayern conducea cu 1-0 în minutul 90, dar Sheringham (90+1) şi Solskjaer (90+3) au făcut planeta să se răstoarne de uimire. Şi mai uită Sir Alex ceva: în sezonul 2011-2012, City a trecut de două ori de United: 6-1 pe “Old Trafford” şi 1-0 pe “Etihad Stadium”.

Poveste de la periferie

“There’s Only One Jimmy Grimble”, un film minunat despre pasiune, fotbal şi şcoală

În filmul “There’s Only One Jimmy Grimble”, actorul britanic Robert Carlyle (îl ştiţi, personajul “Begbie” în “Trainspotting” şi “Gaz” în “The Full Monty”) interpretează un fost jucător de la City, Eric Wirral, retras din activitate şi care se ocupă de echipa unui liceu de la periferia oraşului Manchester. Acolo, în formaţia şcolii evoluează un băieţel timid, Johnny Grimble, care are o pereche de ghete vechi, primite de la cea mai bună prietenă, o femeie a străzii). Tactul antrenorului şi talentul puştiului, care crede că îşi datorează tehnica ghetelor fermecate, împing echipa liceului din noroaiele maidanelor până în finala şcolară a oraşului, programată pe arena lui City. Mai mult, graţie evoluţiei fantastice a băieţelului cu numărul 10 pe tricou, echipa liceului câştigă trofeul la care nici nu visa cu un an în urmă. După marea victorie, un scouter îl abordează pe Jimmy şi îi propune un contract la Manchester United. Cu ochii mari şi rotunzi fixându-l pe impresar, puştiul refuză politicos oferta. “Ce, eşti nebun? Crezi că există ceva mai bun decât Manchester United?”, sare, siderat, agentul. “Yes”, răspunde Jimmy, “Manchester City!”. Se poate o pledoarie mai emoţionantă pentru noua campioană a Angliei?

A fost, odată ca niciodată, o echipă de basm: Lung, Irimescu, Tilihoi, Cămătaru, Ştefănescu (sus), Balaci, Negrilă, Crişan, Ţicleanu, Ungureanu, Donose (jos). Imagine surprinsă înaintea fluierului de start al meciului-retur Craiova – Bordeaux, 8 decembrie 1982

Cupa UEFA (permiteţi-mi să-i spun aşa, chiar dacă, de trei ani, se numeşte Liga Europa) îşi va consuma astă-seară, la Bucureşti, pe „Arena Naţională”, ultimul act al sezonului 2011/2012. Atletico Madrid – Athletic Bilbao sau „Meciul lor, finala noastră” – sloganul fără cusur lansat de cea mai puternică instituţie media de la noi (Pro TV, aţi ghicit) – va face şi mai toridă primăvara românilor. Cele două grupări spaniole vor împărţi cu publicul emoţiile şi culorile finalei, într-o sărbătoare aşteptată încă de acum 29 de ani.

Probleme de geometrie

Culegerea de probleme de matematică a lui Grigore Gheba

Era tot primăvară şi atunci. Pe 16 martie 1983 mă trezisem mai de dimineaţă decât de obicei, întrucât nu-mi terminasem tema la mate. Eram elev în clasa a opta la Şcoala Generală numărul 3 din Târgu-Jiu, iar cele două probleme de geometrie din culegerea lui Grigore Gheba (albă, cu două trunchiuri de con pe copertă, o mai ţineţi minte?) rămăseseră nerezolvate, din cauza unei incursiuni întârziate, cu o zi mai devreme, pe insuliţa împădurită de lângă dig, cu arcuri şi cu săgeţi, în căutarea lui Winnetou şi a lui Old Wabble. Întunericul începuse să se predea în faţa zorilor, abia scrisesem ipoteza şi mă pregăteam, timid, să lansez demonstraţia, când au început să răsune claxoane vesele. Dinspre Castelul de apă, pe strada “1 Mai”, Dacii, autocare şi dubiţe înaintau, în coloană, spre Cinema “Dacia”, apoi făceau dreapta, pe lângă Poşta mare, stânga, paralel cu Poarta Sărutului, din nou stânga, lăsau în spate magazinul “Parângul”, şi drepta, pe “Victoriei”, spre ieşirea din oraş în direcţia Craiovei. “Vine Ardealul”, îmi explica tata, şi avea dreptate. Autovehicule cu numere de Satu Mare, Maramureş, Sălaj, Cluj, Alba şi Hunedoara scăpau din pâlnia Defileului dintre Petroşani şi Târgu-Jiu, grăbindu-se spre inima Olteniei, acolo unde Universitatea Craiova urma să-i înfrunte, după prânz, pe fotbaliştii teribili de la FC Kaiserslautern. Erau sferturile de finală ale Cupei UEFA, iar Ştiinţa îi lăsase acasă, până aici, pe italienii de la AC Fiorentina, pe irlandezii de la Shamrock Rovers şi pe francezii de la Girondins Bordeaux. În Germania, cu două săptămâni în urmă, Craiova pierduse strâns, 2-3, şi toată lumea simţea nevoia de papaverină.

„Spezima” sau dansul rufelor

Pe la 7.30, ca de obicei, am pornit spre şcoală. Ardealul continua să inunde străzile şi să claxoneze. Prin geamurile întredeschise ale maşinilor fluturau steaguri, eşarfe sau bucăţi de cearşaf, iar oraşul părea un pacient tratat cu albastru de metil de un medic prea zelos. M-am întâlnit cu câţiva colegi de clasă la Complex, în faţa curăţătoriei chimice, unde fusese instalată recent o maşină uriaşă de spălat care se chema, ţin minte perfect, “Spezima”. Era automată şi avea un hublou cât roata unui camion; adesea ne opream cu toţii acolo, fascinaţi de dansul rufelor în maşinăria complicată ca un Apollo XII. În dimineaţa aceea însă, toată lumea îşi înnodase gândurile la “Centralul” din Bănie, aşa că n-am poposit decât la “Alimentara”, pentru câte o cutie “Cip” sau un pachet de Mentosan. Se mai găseau încă ţigări chinezeşti şi albaneze, bomboane cubaneze, ciocolată “Ambasador” şi napolitane “Carmen”, dar stavridul congelat şi crevetele vietnamez începuseră să-şi anunţe, din păcate, dominaţia pe rafturile comerţului socialist.

Ciocolata Ambasador, o delicatesă din Epoca de Aur

Orele au trecut greu. Doamna Velican, profa de mate, ne-a mai făcut nişte provizii de algebră, iar doamna Cărăşel ne-a provocat, la franceză, cu două pagini de exerciţii, dintre cele cu linii punctate care ar fi urmat completate cu diferite conjugări ale verbelor “etre” şi “avoir”. La germană am scăpat ieftin – un cântecel, “Mein Hut”, şi a urmat “Educaţia fizică”, unde am încins o miuţă, în care am fost în echipă cu Poke al mic, cu Poke al mare, cu Riţă şi cu Otti, apoi gata orele. Se apropia marele meci.

“Temp”, televizorul pe lămpi

Autorul acestor rânduri (al doilea din dreapta), în şcoala generală, la o lectură obligatorie

Acasă, repede, la televizor! Aveam un “Temp”, sprijinit pe picioare de lemn. Se încălzea greu, era rusesc şi era pe lămpi, dar oferea o imagine cumsecade pentru vremea aceea, când la modă era deja televizorul pe circuite integrate. “Telecolorul” era încă departe, undeva, în viitor. La Craiova, stadionul gemea: aproape 50.000 de oameni se strânseseră ca sardelele. Când “alb-albaştrii” au intrat pe teren, Oltenia bătea din picioare. Pentru conformitate, să-i dăm cuvântul crainicului: “În poartă, cu numărul 1 – Silviu Lung! Linia de fund: cu numărul 2 – Nicolae Negrilă, cu numărul 3 – Nicolae Tilihoi, numărul 6 şi căpitanul echipei – Costică Ştefănescu, cu numărul 4 – Nicolae Ungureanu! La mijloc, cu numărul 5 – Aurel Ţicleanu, cu numărul 8 – Ilie Balaci, cu numărul 10 – Costică Donose! În atac, cu numărul 7 – Zoltan Crişan, cu numărul 9 – Doru Cămătaru, cu numărul 11- Gheorghiţă Geolgău!”. A urmat, prin ochii elevului de clasa a opta, dinamovist înflăcărat la vremea aceea, un film nemaivăzut. Nicolae Negrilă a prins şutul vieţii în minutul 82 şi Hans Peter Briegel, fundaşul cu motor Diesel al Germaniei Federale, a privit spre nicăieri. Şi, tot atunci, au înnebunit şi salcâmii lui Tudor Gheorghe. Craiova era în semifinalele Cupei UEFA.

În 1983, George Lucas lansa episodul VI al seriei “Războiul stelelor”, “Return of Jedi”, în vreme ce Ronald Reagan, preşedintele SUA, propunea un sistem antirachetă, care avea să se numească tot “Războiul stelelor”, în disputa cu URSS-ul lui Iuri Andropov. În acelaşi 1983, Michael Jackson oferea planetei nemuritorul hit “Billie Jean”, iar polonezul Lech Walesa primea Premiul Nobel pentru Pace. Pentru români, 1983 a însemnat însă “Meciul nostru, finala lor”, pentru că Benfica a frânt zborul Craiovei (0-0 la Lisabona şi 1-1 în Bănie) şi a jucat ultimul act cu Anderlecht Bruxelles. Dar asta nu mai contează.

Un superlativ în alb şi albastru

Şi o imagine color a Craiovei Maxima, în vremurile cenuşii ale României roşii

Meciul de astă-seară, cu trofeul pe masă, e o mică revanşă. Şi un cadou. Pentru Donose, care puştiului de 14 ani îi plăcea mai mult decât Balaci, pentru o echipă de superlative alintată “Craiova Maxima”, pentru o naţiune care a îndurat golul sârbului Filipovici, de la Benfica, mai greu decât răceala caloriferelor. Sigur, veţi spune că Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, că România a respirat la înălţimea Mondialului american sau că Mircea Lucescu a ridicat deasupra capului, cu Şahtior, trofeul pentru care se vor bate deseară Falcao şi Llorente. Chiar şi aşa, îngăduiţi-mi, după 29 de ani, să socotesc Craiova – Kaiserslautern drept cea mai emoţionantă poveste din fotbalul românesc.

Ce-aţi zice de un joc subiectiv? Care sunt pentru dumneavoastră cele mai dragi cinci meciuri pe care le-aţi văzut vreodată? Alături e ierarhia autorului.

Locul 1. Universitatea Craiova – Kaiserslautern 1-0 (16 martie 1983)

Locul 2. Dinamo – SV Hamburg 3-0 (19 octombrie 1983)

Locul 3. Steaua – Anderlecht 3-0 (16 aprilie 1986)

Locul 4. România – Danemarca 3-1 (15 noiembrie 1989)

Locul 5. Dinamo – Inter Milano 3-2 (4 noiembrie 1981)

Nicolae Negrilă, eroul meciului-retur cu Kaiserslautern, şi Costică Donose, fotbalişti cărora Craiova le datorează dacă nu statui, măcar gratitudine

O copertă de neuitat a fostei reviste “Sport” – tabela de pe “23 August”, la un meci de vis: Dinamo – Hamburg 3 – 0. Germanii erau deţinătorii Cupei Campionilor Europeni

Ghencea, după unii templul fotbalului românesc: Gavrilă Balint, un accelerat care i-a salutat din mers pe belgienii de la Anderlecht

Cotidianul “Sportul”, a doua zi după România – Danemarca 3-1, în 1989. O lună şi jumătate mai târziu, Ceauşescu era urcat în TAB. Iar o jumătate de an mai târziu, “tricolorii” se urcau în avionul pentru “Italia novanta”

Dănuţ Lupu, unul dintre aşii României pe 15 noiembrie 1989, contra Danemarcei, alături de soţie, într-un centru comercial din Bucureşti

Steagurile României şi afişele care anunţă marele meci sunt nelipsite de pe Bulevardul Basarabia

Atletico Madrid – Athletic Bilbao, finala Ligii Europa 2012, înseamnă, probabil, cel mai important eveniment găzduit de Bucureşti după Universiadă (19 – 30 iulie 1981), concertul Rolling Stones (17 iulie 2007) şi Summit-ul NATO (2 – 4 aprilie 2008). Cu două zile înaintea meciului de fotbal de pe “Arena Naţională”, oraşul despachetează cadourile pentru zecile de mii de turişti care au început deja să sosească.

19 iulie 1981: festivitatea de deschidere a celui mai important eveniment organizat de Republica Socialistă România/Fototeca online a comunismului românesc

Iulie 2007: entuziasm fără vârstă la sosirea legendarei trupe britanice Rolling Stones la “Athenee Palace Hilton” din Bucureşti/Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Aprilie 2008: greii planetei şi-au dat întâlnire la Bucureşti

Stadionul situat la graniţa a trei cartiere – Balta Albă, Pantelimon şi Vatra Luminoasă – promite să aşternă la picioarele celor două echipe un covor de iarbă englezesc. 5.000 de poliţişti, jandarmi şi pompieri sunt gata să apere integritatea fanilor, iar aeroportul îşi înalţă radarele ca să întâmpine cum se cuvine zecile de chartere. Terasele şi-au întins umbreluţele pe trotuare, pe când ziarele, radiourile şi televiziunile au conectat România la partida aşteptată încă din momentul în care buldozerele transformau în şantier vechiul stadion “23 August”.

Cum se vede, din cartierul meu, marea finală, într-o dimineaţă de luni răsfăţată de soarele de mai? Locuitorii din Balta Albă chiar simt că meciul de miercuri e şi al lor. Mihaela şi fetele de la magazinul de lângă restaurantul “Dacia” abia îi aşteaptă pe spanioli. “O să fie o zi grea, dar frumoasă. Chiar dacă o să fie interdicţie la alcool, nu-i exclus să batem recordul încasărilor într-o singură zi. Cele mai mari vânzări le-am făcut în iunie 2006, la concertul Depeche Mode”, povesteşte Mihaela, bruneta care ştie, de regulă, ce cumpără fiecare client din “PM”-uri (blocurile de peste drum de Patinoar).

Pe nea Sandu, care vinde flori lângă Parcul Naţional de şapte-opt ani, nu-l sperie afluenţa de iberici. “Or fi şi fete printre ei, aşa că măcar 20 de buchete tot dau şi-mi fac safteaua. O să am bujori albi, poate şi ceva trandafiri”, se pregăteşte omul care nu se desparte de pălărie nici pe viscol, nici pe arşiţă. Nea Sandu vine cu noaptea-n cap şi stă “până când iese lumea din schimbul doi”. N-a avut niciodată autorizaţie de vânzare, iar seara merge cu tramvaiul 56 până la Halta Titan Sud, de unde încep casele, pe partea dreaptă a căii ferate spre Olteniţa.

Nea Marin (stânga) e pregătit să le facă fericite pe iberice

La spălătoria auto de lângă “Stock Market”, Atletico – Athletic e aşteptat cu şi mai mai mare satisfacţie. “Frăţioare, dacă tot închide ăştia traficul pe bulevard în ziua finalei, noi o să ne luăm liber. Ce să mai spălăm, tramvaiul 40? N-am avut bani de bilete, dar vedem meciul la curte, cu gagici şi berici”, îşi freacă mâinile unul dintre ei. Toţi poartă salopete albastre şi îi invită pe şoferi să nu ezite, că doar nu mai are nimeni pe stradă spălătorie cu “Tunel rapid”.

“Gagici şi berici” – sloganul băieţilor care ştiu să spele şi maşina, şi putina

Din 1990, doamna Elena are un chioşc de ziare la Piaţa Muncii. A trăit ascensiunea şi decăderea presei scrise ca oricare redactor-şef, ştie că expansiunea mediului online şi decesul printului sunt inevitabile, dar se încăpăţânează să le zâmbească trecătorilor şi să le facă o revistă a presei mai avizată decât la orice matinal TV. Finala de pe “Arena Naţională” n-o mai emoţionează însă. “Era o vreme când citeam <<Gazeta sporturilor>> şi pe cant. Acum mă preocupă altceva: îmi pare rău de Mihai Răzvan Ungureanu, un băiat capabil în care aveam mare încredere. Guvernul Ponta mă deprimă”, oftează ea. Doamna Elena a prins şi Universiada în cartier. “Ne-am mutat pe strada <<Câmpia Libertăţii>> în 1980, când s-a construit blocul. Pe atunci se numea strada <<Căţelu>>. Am văzut şi Universiada, şi marile meciuri ale României lui Mircea Lucescu pe <<23 August>>… Toate fetele din generaţia mea erau topite după el, ce să mai, cădeam pe spate când îl vedeam”, zâmbeşte nostalgică. “Finala? Aud perfect, de pe balcon, vuietul meciului. O să mă uit la televizor, cu soţul”.

Până miercuri mai sunt două zile, dar cartierul freamătă. Peste tot miroase a nou şi a sărbătoare. Bulevardul Basarabia îşi schimbă marcajele rutiere şi culorile, iar oamenii din Balta Albă, da, simt că e şi meciul lor.

Doamna Elena s-a bucurat teribil când Lucescu a triumfat, cu Şahtior Doneţk, în Cupa UEFA

Fanii grupării Athletic Bilbao, care vor vedea finala de la Peluza Sud, beneficiază de indicatoare în limba engleză la intrarea pe Bulevardul Basarabia

 ”Piaţa Muncii”, una dintre cele mai neinspirate denumiri pentru o staţie de metrou, a devenit, fie şi numai pentru trei zile, “Falcao”, după numele atacantului columbian de la Atletico Madrid.

Decisesem, nu cu mult în urmă, să nu mai scriu niciodată despre colegii care pleacă. Dincolo de sentimente şi de regrete, riscam să transform acest colţ de lume virtuală într-un terminal “Departures”.

Iată însă că trebuie să-mi încalc hotărârea, pentru că la acest început de vară a lăsat în urmă “Adevărul” mai mult decât o colegă. Elena Dumitru e copilul acela vesel care nu protesta niciodată, indiferent că trebuia să completeze rubricile NASDAQ sau DAX cu variaţii procentuale sau că scria despre Lanvin ori Nike în paginile “Weekend Adevărul”.

Pe mezina redacţiei, care face 22 de ani pe 22 mai, o iubim toţi, mulţi-puţini câţi am mai rămas. Vă spune ceva 6.712? E o întrebare la Elena poate să răspundă fără să clipească, pentru că e numărul ziarului de joi, 3 mai 2012, ultimul la care a contribuit. Dacă răsfoim cele trei pagini de “Financiar” de azi, vom constata, fără pic de surprindere, că trei dintre cele cinci materiale poartă semnătura ei, proporţie constantă indiferent de anotimp.

În cei doi ani petrecuţi la “Adevărul”, junioara a crescut cât alţii în şapte. Înflăcărată, altruistă şi isteaţă, Elena a înţeles să-şi câştige nu doar colegii de redacţie, ci şi cititorii, cărora, în afara poveştilor adesea fascinante de business, le-a explicat coerent de ce e important că Bolivia a început să naţionalizeze companiile străine şi care e relevanţa ştirii că Piraeus Bank dă în judecată Agenţia Reuters.

Unde pleacă Elena? Ştim doar că domnişoara Dumitru se numără printre primele nume alese pentru un proiect pe cât de dificil, pe-atât de seducător. Baftă multă, draga noastră dragă!