Soarele s-a retras în ovaţiile vântului rece,lăsând să cadă în urma sa voalul nopţii pavoazat cu mii de stele translucide. Mereu m-am întrebat care e a mea,aş vrea să o rog să nu cadă vreodată chiar dacă timpul se stinge din urmă.
”Stelele nu cad,ele se ascund în mare” încă îmi amintesc cuvintele ei.Într-o încăpere sărăcăcioasă,întunecată,vorbindu-mi de pe un scaun vechi, mi-a povestit despre infinit şi despre dragoste.Ochii înlăcrimaţi,înconjuraţi de cute adânci purtau taina unei vieţi chinuite,chiar şi aşa ea continua să zâmbească.Un zâmbet amar,forţat doar de dragul meu.Strângând în mâini o pânză brodată ,decolorată de ani ,spunea că orice clepsidră poate fi întoarsă după bunul plac,ori de câte ori avem nevoie de timp. Nu ştia cum arată o clepsidră însă auzise multe despre ea.Mi-a explicat că timpul dansează un vals vienez în care noi trebuie să ne găsim sincronul ideal,altfel rămânem pe loc şi nu mai îi înţelegem ritmul.
M-a sărutat pe creştet apoi a izbucnit într-un plâns sfâşietor.N-am înţeles-o atunci.Mi-a cerut să plec,să mă întorc acasă,mi-a spus că şi ea are să se ascundă în mare curând,apoi a închis în urma mea uşa din scânduri ce parcă stătea să cadă.M-a iubit.
Doar în momentele de contemplare,de multe ori impuse, realizez cât de mult am lipsit.Am fost întotdeauna aici,dar niciodată prezentă. Acum înţeleg că resemnarea îi încearcă doar pe cei slabi,iar eu niciodată nu am vrut să mă regăsesc printre ei.Am să încep să merg din nou,tot înainte,pe un drum străin.De data aceasta voi păşi încet,nesigură, exact ca în prima zi.Nu mă voi pierde în suspine ori în ecourile difuze ale vocilor ce mă roagă să rămân.
Totul se petrece surprinzător de repede,un revers existenţial în care polii proprii-mi persoane se inversează.Resping oameni de care odată eram profund ataşată,concepte după care mă ghidam,idei care îmi defineau mentalitatea. Chiar şi aşa nu simt că am pierdut nimic,dimpotrivă ,m-am regăsit.În aceleaşi visuri de demult, aparent absurde alimentate de un orgoliu bolnav.
Simt că până acum am îndurat o minciună continuă hrănită de ezitări ce încet, mi-au transformat gândirea într-un scenariu regizat greşit.Am acceptat şabloanele autohtone,impuse de cei limitaţi “dragostea învinge totul” ori “dragostea este oarbă”.
Dragostea nu învinge totul şi mai mult ca sigur nu e oarbă,ea există sau nu,nu prezintă nici o cale de mijloc, iar în general nici nu persistă.Poate nu vorbesc din experienţă însă mă ghidez după adevăr.Această dragoste atât de apreciată de naivi fie e doar cea mai simplă formă de a te cunoaşte pe tine cu ajutorul cuiva,unicul mod de a-ţi descoperi amalgamul de imperfecţiuni,temeri şi aspiraţii,fie o alterare a raţiunii care te determină să percepi realitatea greşit.
Totuşi sper să o întâlnesc cândva în cea mai pură formă şi poate,să îmi dovedească cât de mult mă înşel în privinţa ei.